Troleibusul – mijloc de a face bani

Traim intr-o era a informatiei. Unii se grabesc s-o furnizeze, altii se grabesc s-o consume, iar ceilalti sa incaseze bani din acest schimb. Cert este ca toti se grabesc. In vremurile astea grabite in care traim nu mai avem timp sa admiram un pom inflorit, un zambet sincer sau un curcubeu dupa ploaie. In lumea asta care se misca cu acceleratie e simplu sa nu observi ca banca e proaspat vopsita, ca plopul de langa statie e proaspat taiat sau pe boschetarul din fata bisericii.
Din anul II de facultate am un traseu fix pe care il urmez aproape in fiecare zi. Si zilnic acesta se intersecteaza cu locurile in care isi deapana zilele boschetarii. Întâlnindu-l zilnic în drumul meu, am ajuns să cunosc toata gasca de cerşetori din centrul capitalei. Şi implicit am început să mă obişnuiesc cu prezenţa lor. Mi-a intrat în rutină să-i văd în locurile pe care şi le-au luat în stăpânire fără autorizaţie de la Primărie. Fiecare se crede stapan pe locul sau si e mare scandal cu amenintari si rafuiala daca cumva un alt boschetar din alta regiune incearca sa le intre in „teritoriu”.
La biserica sf Teodora de la Sihla stau doi, uneori trei cersetori. O femeie trecuta de 50 cu renumita scurta galbena si un barbat, a carui varsta niciodata nu mi-a reusit s-o descifrez, cu barba alba, neingrijita, pe timp rece purtand o caciula murdara pe cap. Le retin doar fetele, mereu aceleasi, murdare, dar calme, nemutilate de graba zilnica a oamenilor ce o duc bine.
Pe toti boschetarii din centrul capitalei ii cunosteam in mare parte. Mai exista insa si cei mobili, care calatoresc gratuit cu troleibusul. Acestia fac o singura statie, coboara si apoi urca in alt troleibus. Despre acest tip de cersetori stiam mai putin. Recent, în drum spre biblioteca, am luat troleibusul 1si cascam gura prin geamurile murdare ale acestuia cand la o staţie a urcat o femeiusca, cum i-ar fi spus tata şi şi-a început spectacolul. Sa fi avut vreo 25 de ani femeiusca asta. Era imbracata decent, intr-o scurta neagra, cam roasa, intr-o fusta candva bej si intr-o pereche de strampi albastri inchis. Ceea ce-i divulga statutul erau balerinii si acestia rupti pe care ii avea in picioare. Si asta la o temperatura de cel mult 7 grade celsius. Si mai multa mila provoca insa altceva, mai bine-zis altcineva. Avea in brate un copil, probabil fetita pentru ca fasa era de culoare roz. Era foarte frumoasa, cu dantela pe margini, ca cele in care vin copiii indestulati la botez. Numai ca era cam murdara, asta sau pentru a provoca mila, sau pentru ca nu mai fusese spalata. Desi femeiusca asta se deosebea de ceilalti cersetori din Chisinau, fata si parul fiindu-i curate, ea totusi si-a inceput predica plina de patos despre soarta nemiloasa si boala necrutatoare a micutei din bratele ei. Toata predica a tinut-o in rusa, iar cand primea cate ceva bani ochii ei de un albastru spalacit se aprindeau cu o noua intensitate. Doar atunci a rostit in graba un „multumesc” stalcit. Trebuia sa cobor cu o statie mai tarziu, insa nu o puteam pierde din vedere pe mama asta care de dragul copilei sale s-a coborat la nivelul unui boschetar ordinar din Chisinau. Am coborit. Cand am vrut sa ma apropii sa o intreb de ce sufera micuta ea a urcat in troleibusul 22. Am urmat-o. Aceleasi replici, aceeasi stralucire in ochi la vazul catorva bancnote terfelite. A traversat intreg troleibusul, apoi cineva i-a oferit locul, pentru ca ne aflam in ambuteiaj. Atunci am reusit sa intrezaresc chipul micutei din fasa. Ceea ce am vazut insa m-a cutremurat. Femeia asta blonda, cu ochii albastri tinea in brate o fetita smolita, iar cele cateva fire de par erau negre ca taciunii. Culoarea maslinie a pielii copilei m-a provocat sa cred ca nu era a ei si ca toata scena asta induiosatoare nu era decat un fals, un scenariu bine jucat pentru a castiga bani usori. Nu intelegeam de ce iese in strada daca poate juca atat de bine rolul unei mame indurerate. „se pierde un talent”, mi-am zis, iar la statie am coborat impreuna. Am intrebat-o daca nu i-i frig in balerini pe timpul asta si mi-a raspuns, tot in rusa ca i-i foarte frig si daca as vrea sa o ajut. Ochii ei, de un albastru spalacit, s-au aprins din nou. Vazand ca nu-i raspund si-a intors privirea spre oamenii din statie. „ce are copilul?”, o intreb. Figura ei, si asa mica, se micsora cu fiece secunda trecea, iar raspunsul ei intarzia. Ridurile dintre sprancene au devenit mai proieminente, iar ochii au devenit mai incolori ca oricand. A strans inca mai tare fetita in brate si a spus ca diagnoza este foarte complicata si oricum nu voi intelege. A salvat-o de pauza incomoda troleibusul 5 care tocmai sosise in statie. A urcat in el si si-a reluat probabil discursul patetic.
Nu am urmat-o de aceasta data, iar banuiala ca foloseste un copil strain in cersit mi-a lasat un gust amar. Femeiusca asta cu ochi mari si par frumos, cu degetele lungi si unghiile curate e cunoscuta de multi chisinauieni care circula cu troleibusul. Pentru toti acesta e un mijloc de transport, pentru ea – un mijloc de a face bani. Cati dintre cei care o vad zilnic ii cunosc povestea? Dar cati dintre acestia – taina?